O analogie din cotidian.

 

De curând m-am reapucat de alergat.

Și azi cum alergam eu ca o floricică prin parc am sesizat niște lucruri, pe care nu că nu le-aș mai fi sesizat în alte contexte, dar parcă de data aceasta le-am înțeles altfel.

La început, deși ușor somnoroasă, aveam ceva entuziasm cât să pornesc la drum.

Alerg, alerg până spre finalul turei de parc.

Până când, parcă mi se pare că am obosit și mă gândesc să mă opresc.

Încep să resimt  durere la nivelul coapselor…

Porțiunea pe care o mai aveam de străbătut era scurtă, dar mie i se părea lungă și tot așa.

Parcă mi-ar fi stat mai bine pe bancă, în comoditate.

Dar nu!

Nu m-am oprit.

‘ Deși mă simt obosită și simt să mă opresc, voi face altceva : voi continua, dar alergând mai încet, dar tot fac ceva, tot ma mișc, tot înaintez’

Fața parcă mi se lumină de speranță.

‘ Știu că pot! ‘

Și da!

Am putut!

Așadar, limitele sunt date de noi, de mintea noastră.

Și această banală tură de parc m-a mai făcut să înțeleg ceva, acel ceva pe care îl auzim în jurul nostru, dar pe care nu-l vom înțelege decât trăindu-l pe pielea noastră.

Atunci când simți că nu mai poți, exact atunci este momentul să continui pentru că ceva magic se va întâmpla!

 

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s